Pe poteci de Fagaras

Dupa o primavara incarcata, iata vine si ziua in care ma pot gandi la munte. De fapt, ma gandeam de mult la iesirea asta in Fagaras, dar simpla idee de a fi in acest masiv mi se parea indepartata...trec si examenele si iata-ma pregatind rucsacul. Cand am pus mana pe rucsac, incepura sa imi tremure mainile. Ah, cum ma vor primi Fagarasii? Cu bune, cu rele? Ma bazam pe faptul ca ne cunosteam reciproc de ceva vreme, le faceam a 15-a vizita. Fagarasii vor fi bucurosi de oaspeti? Ramanea de vazut. Incet, incet, ma apuc de indeletnicirea care da senzatii marete: pregatirea echipamentului. De 6 ani nu mai vazusem Fagarasii si emotiile ma cuprindeau. Luand la mana fiecare obiect de echipament, senzatia stranie ma cuprinde...fiecare obiect avea povestea lui pe care o revizuiam in amintiri cu imagini si sunete de parca pareau aievea. Asezam fiecare obiect in rucsac, caci fiecare obiect isi are locul lui bine stabilit. Ma uit la anumite haine pe care le luam si imi aduc aminte cum Fagarasii in prima mea vizita mi-au destainuit fara ocolis ceea ce inseamna munte...

"O ploaie marunta in geamuri loveste
Si ritmul e acelasi si nu mai sfarseste
Cad stropii intruna, ferestrele-s ude
Un planset, un vaiet in noapte se aude
Si palida-n zare lumina mocneste...
O ploaie marunta in geamuri loveste"

Pe drum, numai versurile acestea le aveam in minte, aluzie la vremea de afara...mai bine plang ca am plecat, decat sa plang ca n-am plecat...
In compartiment eram singur si trenul mergea...zgomotul ritmic al rotilor pe sine era singurul ceas al acelei nopti, singura unitate de masura a timpului. Sting lumina si ma uit pe geam, se vedea luna afara inconjurata de nori firavi. Pomii de pe margine treceau prin fata geamului ca niste umbre negre, singurul semn vizibil ca ma apropiam de ceea ce asteptam de luni intregi. Peste toate aceste lucruri si peste sentimentele de singuratate, pluteste luna cu razele ei fermecate. Gandurile mele urcau lin pe aceste raze...oare cum vei arata, luna, tu, maine seara, stralucind deasupra crestelor?

Ajung in Brasov unde trebuia sa ma intalnesc cu colegul de tura. El nicaieri. Il sun, nu raspunde. In cele din urma suna telefonul. Era colegul...va ajunge in 5 minute, dar legea lui Murphy valabila pe munte dicteaza trenului sa plece...iar eram singur...hotaram sa ne vedem in Avrig, asa a fost hotararea luata de comun acord. Personalul, un fel de sicriu pe roti, cu geamurile si carcasa sparta, parca facuse razboiul si trecuse prin nu stiu cate atacuri aeriene...o sita avea mai putine gauri si in afara de asta sigurantele de otel ale franelor erau inlocuite cu coceni de porumb...

Ajung la Arpas, ma preia un autobuz care nu era departe de descrierea personalului. Trebuia sa ajung in Avrig, masina se umple incet incet cu oameni care fac naveta. Mai rau, cum eram noi inghesuiti interiorul autobuzului se umple de fum si de gaze de esapament caci avea o garnitura defecta motorul si tot interiorul fu cuprins de ideea ca "asa o fi fost si la Auschwitz"? Lumea tipa, dau drumul la frontala care se chinuia in zadar sa atinga cu raza capatul celalalt al autobuzului.

Cobor in cele din urma si aratam ca un peste scos de la afumat...ochii lacrimau dar nu de dorul muntelui... AM SCAPAT...asta era tot ce conta. Ma intalnesc cu colegul si pornim agale pe drumul cunoscut, 18 km... Imbucurator, comuna arata mult mai bine decat acum 6 ani... Ajungem in camp, era intuneric. Stam un pic sa prindem rasaritul. Desi nu era lumina, natura forfotea, se auzeau miscari in iarba si in copaci.

Apoi se lasa tacerea. O liniste absurda, parca toata suflarea astepta sa se intample ceva. Primele semne de voiosie si primele raze ale rasaritului. Oare asa e mereu cu 5 minute inainte de rasarit? Toata suflarea tace si asteapta?
Plecam mai departe. Soarele se inalta usor si iarba lucea de roua.

Ne ajung din urma 2 carute si oamenii primitori ne fac loc in ele pentru o bucata de drum. Ne lasa iar in drum caci se oprisera la ogorul lor. Ajungem la Ghiocelul, nimeni, nici nu avea cum la ora asta matinala. Ne asezam la o masa, pe ea era o sticla de vin rosu din acela scump, inca nedesfacuta, si 2 pahare. Ramasese de aseara de la petrecere, urmele dezastrului petrecaretilor se vedeau bine. Ramasese sticla asta si cele 2 pahare. Mancam repede ceva si plecam lasand sticla neatinsa si picaturile de roua prelingandu-se pe ea. Nu era a noastra si nici nu doream sa cadem in patima bautului...sa stiti ca a fost grea decizia asta!

Ne ia de pe drum cabaniera din Poiana Neamtului. Bem un ceai si plecam in sus spre cabana. Ne intalnim cu stapanul locului, pe care il apreciez mult de tot. Era cu "serpasii", magarii adica si aducea cele trebuincioase la cabana. Pe drum erau multe fructe si nu am rezistat tentatiei de a degusta bunatatile oferite cu atata dragoste. Podetul peste parau nu mai exista, fusese luat de viitura, dar traversarea apei nu prezenta probleme. Cainii care ne insoteau se harjoneau in apa. Minune mare si muntele asta...e asezat in panta dupa ce trecem de podul improvizat din niste nuiele urmeaza un urcus la inceput usor, apoi din ce in ce mai accentuat... Padurea era parca neschimbata, un pic inoita de pomii tineri, cunosteam majoritatea pomilor de pe marginea potecii. Imi zburau gandurile la o ciorba cu tarhon, specialitatea casei, fff...rareori mai gasesti asa mancare buna pe munte ca la Coana Mariana la cabana... Tragem de noi si ajungem la cabana. Putina lume, niste nemti. dupa saluturile de rigoare si bucuria revederii cu locurile si oamenii dragi mie, ma apuc sa mananc. Degustam fiecare lingura si ma bucuram nespus ca zeii Olimpuluinu aveau habar ce mancare buna imi capteaza mie atentia si mai ales ma bucuram cu nu puteau avea acces la ea! Oricum, pentru mancarea aia s-ar fi lasat cu paruiala intre ei, mine si magari...cam multi pentru bucatica mea s-ar fi batut daca ar fi stiut!

Apoi ma trantesc in iarba si stau la soare ca soparla, captand iar energie. Culcat asa, cu fata in jos, ascultam cum se furiseaza vantul printre firele de iarba. Un scartait al unei ganganii care isi facea loc spre inaltimi suna asa strident... Un vultur zbura in susul muntelui, pasul in iarba sfarsindu-si jocul si linistii-i cauti intelesul... Dupa siesta urmeaza la rand ispita oricarui muntoman: o oala plina cu afine. Cine ar putea rezista?

Usor, dar sigur, se lasa seara. Oare apusurile minunate de la Barcaciu vor veni iar in seara asta pentru mine? Se face ca in seara asta dorm singur la cort. Mai era cineva in poiana cabanei, tot singur cu cortul. Aranjez nervos lucrurile in cort, hotarat sa dorm. Cum stateam infofolit, ma gandeam la ziua de maine ce placeri ne-ar aduce. Liniste...apoi latrat de caine. Tresar. Cainii tineri latra spre padure. "Ursii din Bucegi"? Imposibil... Cainii tineri latrau spre ceva din padure, simtisera ca se misca padurea. Intru iar in cort sa dorm. Convins ca daca nu latra cainele batran, nu-i pericol. Astia tinerii latra la orice frunza. Nu trece mult timp si iar latra, iar tresar. Ii aud din cort ceva timp cum latra...latrau la ceva ce numai ei stiau. "Astia latra in eter, asa..." imi zic si ma intorc pe o parte. Dar nu pot dormi. Dau sa ies afara, aprind frontala a carei raza cade pe 2 ochi... care erau de caine, norocul meu. Scot izoprenul afara si stau intins pe el cu cerul deasupra capului. Era plin de stele, cum rar am vazut. Luna stralucea...liniste totala... Intru iar in cort si in sfarsit adorm. Dimineata plecam mai departe. "Drumul tunurilor" ne astepta, un drum frumos si plin de istorie totodata. Urcam pe platouas unde ni se deschide vederii un sfert din creasta muntelui. Descult ma plimbam prin iarba si pozam, pozam... Dau de urmele unei foste oi, de fapt ce ramasese din ea dupa un ospat lupesc. Semn ca trebuie sa ma grabesc daca nu vreau sa iau locul 1 cu poza la rubrica fauna...

Aici sus, e inca primavara, desi in vale domneste vara de ceva timp. Se formeaza mici lacuri inconjurate de omaturi, desferecate din ingheturi apar o multime de flori care se oglindesc in luciul apelor in calme ondulari, inaltand sperante... Se odihnesc si norii, vantul isi domoleste aripile si in aer plutesc ganganii cu aripi stravezii... In geana departarilor bat clipe de bucurie; primavara aduce pe aripile pasarelelor caldura si lumina daruind-o mugurilor care stau sa plesneasca. Infloreste parca si vazduhul, se desfac paclele...Au iesit buburuzele, bete de soare zboara aiurea...in inaltul cerului se inalta corbii glasuind tare, dand de stire intregii lumi ca e primavara... Norii trec agatandu-se de varfurile semete si lumina se frange in mii de curcubee...

Peste tot flori albastre, culoarea mea preferata la flori. Incepe vantul, nu tare, ci cat sa ne apere de arsita soarelui. Ajungem la refugiul Scara unde ne asteapta un caine latos si cu foarte mult bun simt. De asta mi-am dat seama in momentul cand m-am intors cu sticla plina de apa si el nu se atinsese de punga cu mancare uitata de mine langa rucsac. Asa ca ii fac un sandwich pe cinste si il invit la masa. Cat mancam noi acolo si stateam la taclale cu cainele, imi aduc aminte ca mai am mult de mers pana in Caltun. Plecam, cainele ne urmeaza o bucata de drum. Peisajul de pe drum ne arata ce forte geologice au dat nastere acestor munti. Cum o fi custura? Prima oara cand am trecut-o si mai ales intrarea imi dadea o senzatie de accident de avion. Aceeasi custura, marcajul insa nou-nout. Trec cu atentie caci nu-i de gluma cu ditamai rucsacul in spate. Am fost nevoit odata din ratiuni de siguranta sa il las cu cordelina in jos. Pe custura, la intrare, daca intinzi mainile crezi ca zbori... O multime de grote in custura, bune sa te fereasca de vant dar nu de ploaie...o trec...un corb isi croncanea singuratatea si plutea incet. Trec custura si exista acolo niste ingradituri pentru cort, vroiam sa punem cortul acolo, dar nu aveam apa. Hotararea de a merge la Caltun era mai tare ca oricand.Deja setea era destul de apriga. Ma uit in spate si vad in spate pe ultimile minute ale luminii zilei ceva care misca pe poteca...nici nu stiu cum m-am trezit pe Strunga Dracului. Era senin, foarte senin cerul, cum rar prinzi in Fagaras. Puteai merge fara frontala. Trebuia coborata Strunga Dracului. Pe la jumatea ei aprind frontala ca sa vad mai bine lanturile si pietrele de sub mine. Ajung jos si cotesc in dreapta spre Caltun. Aici era deja bezna. Cu frontala aprinsa mergeam si numai la apa imi era gandul. Coboram spre refugiu printre pietre si auzim un clipocit. Apa! Dar de unde, nu era nici un izvor, era numai zgomotul valurilor printre pietre. Cu gatul uscat si limba ca smirghelul deschid usa refugiului. Acolo erau niste nemti care ne facusera semn cu lanterna atinci cand o vazusera pe a noastra.

La inceput, aveam impresia ca sunt nemti, ii auzeam de afara inainte de a intra in refugiu. Atunci mi se paru ca sunt englezi. ii intreb de apa cu o combinatie de engleza/germana "ein little watter, please". saracul neamt, intelege "1 Liter Wasser" si imi pune in brate o sticla de 1 litri plina ochi, cu rugamintea sa o desert in sticla mea si sa nu beau dintr-a lui. Tinea la chestia asta. Ce teroare...muream de sete si ma uitam cum strecor apa in sticla mea! Gata, duc sticla la gura si apa dispare instantaneu si neamtul ramane cu gura cascata parandu-i rau ca ma rugase sa pun apa in sticla mea. Mancam ceva apoi la somn. Patul din stanga sus la perete era pt mine. Inghesuit , era prima senzatie aiurea....numai in sicriu cred ca e asa. Dau sa ma scol, lovesc cu capul in tavan, dau sa ies, era colegul meu si dormea tun! Adorm nervos. Dimineata ies afara si o capra pastea langa refugiu. Poze...

Ma opresc langa lacul glaciar. Nalucile si ielele de aburi ale noptii se mistuiau inspre creste...

E lacul somnoros de dimineata,
Un abur il invaluie usor -
Inconjurat pe maluri de verdeata
Respira-incet, calm si odihnitor.

Ar mai dormi, dar razele de soare
Il cauta vestindu-i o noua zi;
Iar lacul, de la luciu la izvoare
Cunoaste semnul spre a se trezi...

Apoi mancam si impreuna cu nemtii pornim spre Balea. Cum necum, eu eram fumator si colegul nefumator, la fel si nemtii, unul fumator altul nu. Se fac repede bisericutele...nefumatorii merg in fata cu mult...dar o fi un Dumnezeu...ca nefumatorii se grabesc si tendoanele colegului meu cedeaza la fel si genunchiul neamtului care avea o umflatura provocata de o coliziune cu stanca. Hotaram sa coboram la Balea, sa asteptam a doua zi sa vedem ce se intampla cu tendoanele. Piese de schimb nu erau ...

Amiaza ne gaseste in drum spre casa. Vaile se scurg in campii, iar noi urmam poteca printre case razlete. Arareori zboara cate o pasare printre tufisurile de pe marginea potecii scaldate in soare. Este o liniste si o pace tulburata numai de pasii nostri. Se aude in spatele nostru sunetul dogit al unei carute care se apropie. Unul din cai va fi avand un clopot la gat, ii deslusesc clinchetul raspandind ecouri molcome prin preajma. Vara, cu navala zadufurilor sale, pogora o poteca insorita...ea stapanea peste toate, purtand in linistea ei amintirile unor intamplari care au fost...si care au sa mai fie...