Pe carari de iarna

Muntele. Tin minte ca l-am vazut prima oara din tren, in drum spre verisorii mei. Scaldat in lumina soarelui, ma chema. Il priveam fascinat, nu mai auzeam nimic, nu mai intelegeam nimic din ce se vorbea in jurul meu. Sufletelul meu de copil zbura aidoma unui vultur deasupra crestelor, pe alocuri inalbite. Nu intelegeam mare lucru din ce mi se intampla, erau niste sentimente amestecate...Eram fericit. Plecasem de acasa, lasasem tot ce era monoton in urma mea. Gradinita, prietenii, totul. Era cald si campia prin care trecea trenul mi se parea nesfarsita, vesnic acelasi lucru, incepusera sa-mi oboseasca ochii si sufletul. Totul era lin, monoton, sufletul meu tanjea dupa ceva ce nu parea sa vina. Oare ce trebuia sa vina, nici eu nu stiam, dar asteptam...

Apoi i-am vazut de departe cum se apropiau. Oare era totul ca o iluzie, o amagire?

Nu, ei se apropiau, erau reali, sufletul si ochii doreau acest obstacol, nu erau amagire! Simteam cum trenul gafaie, ii vedeam cum rasar si cresc necontenit, inalti, tot mai inalti si eu radiam de fericire...Nu as putea descrie in cuvinte si nici nu vreau!

Plecasem de acasa...de fapt nici nu stiam atunci ca nu plecasem ci ma intorceam acasa. Muntele imi zambea si eu ii raspundeam la fel. Taceam eu, tacea si el. Cand inchideam ochii, il vedeam cu ochii mintii...il iubeam, ce stiam eu de iubirea muntelui atunci? Era un sentiment de copil, unul senin, simplu, nevinovat, neconditionat. Trenul mergea si eu ma intrebam incotro merg, de ce ma indepartez de el...atunci imi stergeam prima lacrima din dragoste. Eram copil. Putin mai tarziu, pasii imi rasunau in catedrala padurii, totul mi se parea imens, la fel de imens ca bucuria mea. Eram in mijlocul a ceea ce doream demult, il vedeam cu ochii mintii, il visam noapte de noapte. Acum eram aici!

Fericit! Nu ma mai saturam sa ma uit in jur, sa ascult pasarelele, jocul luminii ma fascina...Parca lipsisem o multime de timp, dar nimic nu se schimbase in timpul acesta in care lipsisem, eram sigur, desi eram pentru prima oara acolo. Vedeam lucruri pe care in visul meu le mai vazusem candva, erau...nu as putea sa gasesc un cuvant care ar putea descrie aceste sentimente de copil, orice cuvant ar fi prea simplu si prea sarac. Iubeam.

Urcam incet, poteca imi fura din cand in cand atentia, doream sa ajung acolo sus sa vad ceea ce vazusem in vis, nici macar nu mai era greu, caci poteca isi pierduse rolul de obstacol si devenise mai mult un sprijin pentru piciorul care urca necontenit spre culmile muntilor cufundati in lumina rosietica a inserarii. Inca putin si-mi realizez visul...ajung sus...ah ce priveliste...era...ce cuvant ar putea descrie?

Eram acasa... nu stiam atunci asta. Era un sentiment coplesitor, nu se auzea nimic...ba da...parca auzeam ceva, din prea multa liniste, un fior necunoscut dat de maretia locului si de frumusete coplesitoare. Iubeam acel ceva, acel fior necunoscut pe care ma temeam sa nu il pierd...Iubeam...

Pasii ma poarta pe poteci...beam un ceai in fata cabanei si ma uitam la munte. Il iubeam. Oare ce ar insemna dragostea? Muntele este o dragoste. Unica dragoste. Muntele este ca un intelept batran, te copleseste...te face sa te simti cand mic, nespus de mic, cand mare, foarte mare, stapanindu-l cu putere. Pe munte am plans, am ras...iubirea care nu te risipeste ca sa te adune din risipiri nu poate fi iubire...
Asta pana intr-o zi cand am spus ceva despre un peisaj...am spus un cuvant care sa-l descrie. Suna atat de strident si era atat de banal incat mi se facuse scarba. Imi dadusem seama ca nu mai eram copil si ma durea. Ma durea lipsa acelui fior necunoscut pe care-l avusesem candva. Imi dadusem seama ca tot ce invatasem despre tehnici, echipament, cultura muntelui nu imi alinau durerea provocata de lipsa acelui sentiment. Nu mai era ca inainte...spuneam "frumos, super, minunat", niste cuvinte atat de banale si de seci, inchideam acel sentiment intr-un invelis artificial si nu-l lasam sa-mi inunde sufletul...uitasem sa fiu copil, un copil care inca nu vorbeste dar care ar vrea sa spuna ceva...da...acel sentiment pur, copilaresc, nevinovat pe care il ai atunci cand nu poti spune ceea ce gandesti dar il simti cu atat mai tare.

Da, uitasem sa mai fiu copil...

Anii trec rapid si noaptea ma prinde iar in cabana. Ah,ce noapte ! O noapte a noptilor adanci, fara scaparat de luceafar. Maine o sa tulbur somnul animalelor cu bocancii mei grei o sa urmez iar poteca indelung visata... poteca padurii, atat de draga inimii mele...care era atunci cufundata intr-o nesfarsita melancolie, melancolie pe care, stiu, o vor tulbura curand semnele primaverii.
Cine a urcat odata o poteca nu poate uita impresiile adanci. Poteca, cu cat urci mai mult, pierde rolul de obstacol si devine cu timpul un punct de sprijin pt piciorul care urca nestingherit spre varf, unde visurile si incantarea ajung la apogeu. Aici sus simti ca totul e numai pentru tine, toata frumusetea. Acum urc prin pulberea alba si ascult numai zgomotul bocancilor in zapada inghetata. Zapada. Zapada este...da, s-ar putea scrie o multime de carti cu stiinta pura despre ea. Nimic nu este mai alb decat zapada pt ca vine din inaltul cerului ca o lumina cristalizata. O minune, da, care se naste din cele mai elementare puteri: umezeala si frigul.
Da, era frig si din cauza lui liniste. Nimeni si nimic nu incerca sa scoata vreun sunet ca sa tulbure aceasta liniste amenintatoare. Liniste si frig,o pustietate alba si o neclintire inghetata iar gandurile mele zburau incotro vroiau...Tacerile adanci intrebau si nimeni nu le raspundea. Eram singur ca sa aud, sa simt, sa inteleg totul...Aceste sentimente nu pot fi descrise in cuvinte asa cum se cuvine si mai ales nimeni nu poate sa le inteleaga sensul si talcul numai din inchipuiri...

Asupra firii inlemnite se revarsa naluciri si plasmuiri; slavile, goale de orice aripa -cine sa-si mai ia zborul? - coborau asupra pamantului ca o sarutare rece. Urcam incet...peste varfurile brazilor imbatraniti parca de promoroaca, ceata lenesa abia isi tara fuioarele incalcite ca si gandurile unui chefliu in dimineata de dupa petrecere....Pe drumul inzapezit si neumblat, straduinta omului parea nefireasca la fel cum nefireasca plutea linistea grea si nemarginita deasupra vaii. De sub nametii grosi, , cetina tanara a puilor de molid si de brad incerca sa scape catre vazduh de sub povara alba, dar fara prea mare izbanda, caci iarna adancise napraznic verdele padurii dedesubtul zapezii... Neclintita, golita de splendori si imbracata in dureri, padurea era acolo, inaltand nadejdi, fiecare copac inaltandu-se aidoma unor asteptari, a unei impotriviri... Parca si pasii omului, chinuiti de nestatornicia zapezii, rabdau cazna unei ierni grele...liniste si ceata, pustietate alba si neclintire inghetata, locuri neumblate asemenea unui suflet fara ganduri alunecand spre nicaieri... Locul pare gol, dar nu-i...il umple omul cu gandurile lui...
Ceata deasa urca de jos...se vede ca dracii din vale pusesera pe foc cazanul cu smoala, asa abur iesea!

Toate gandurile imi fusesera intrerupte tocmai cand mi se parea ca le-am deslusit misterul. Urme pe zapada. Doi vanatori in goana, apoi un valmasag de urme in zapada ravasita; tinand urmele am dat iar de o incalceala de urme si zapada era stropita cu picaturi rosii ca si cand ar fi imprastiate de un zugrav nepriceput...iar mai incolo...era mai mult...resturi si sange, frica si foame, moarte si viata...simboluri de demult ale existentei si ale supravietuirii.

Liniste scufundata in inima unei paduri iar deasupra pare ca se limpezesc norii.