duminică, 11 aprilie 2010

Noapte de iarna

Cioburi de ger se desprind
Din inaltimea cerului,
Florile noi nascand
Sclipirea curcubeului.


Noapte alba, rece,
Cu zgomote ciudate,
Stelele cu farmece
Noptilor plecate.


S-a schimbat lumina
Padurii asta-seara,
Ciudata-i acuma:
De miere si ceara.


Tacerea si Luna
Ne apar in cale,
Fiecare cu taina
Sau tainele sale.


Insa ca intotdeauna
Padurea pare vie,
Ce spune ea intruna
Poate numai Luna stie.


Primul urlet de lup
Nu-l uiti niciodata:
E iarna si in trup
Si frica deodata.

luni, 5 aprilie 2010

Minuni de primavara

Minuni de primavara

Minuni de primavara

Pe poteci de Fagaras

Dupa o primavara incarcata, iata vine si ziua in care ma pot gandi la munte. De fapt, ma gandeam de mult la iesirea asta in Fagaras, dar simpla idee de a fi in acest masiv mi se parea indepartata...trec si examenele si iata-ma pregatind rucsacul. Cand am pus mana pe rucsac, incepura sa imi tremure mainile. Ah, cum ma vor primi Fagarasii? Cu bune, cu rele? Ma bazam pe faptul ca ne cunosteam reciproc de ceva vreme, le faceam a 15-a vizita. Fagarasii vor fi bucurosi de oaspeti? Ramanea de vazut. Incet, incet, ma apuc de indeletnicirea care da senzatii marete: pregatirea echipamentului. De 6 ani nu mai vazusem Fagarasii si emotiile ma cuprindeau. Luand la mana fiecare obiect de echipament, senzatia stranie ma cuprinde...fiecare obiect avea povestea lui pe care o revizuiam in amintiri cu imagini si sunete de parca pareau aievea. Asezam fiecare obiect in rucsac, caci fiecare obiect isi are locul lui bine stabilit. Ma uit la anumite haine pe care le luam si imi aduc aminte cum Fagarasii in prima mea vizita mi-au destainuit fara ocolis ceea ce inseamna munte...

"O ploaie marunta in geamuri loveste
Si ritmul e acelasi si nu mai sfarseste
Cad stropii intruna, ferestrele-s ude
Un planset, un vaiet in noapte se aude
Si palida-n zare lumina mocneste...
O ploaie marunta in geamuri loveste"

Pe drum, numai versurile acestea le aveam in minte, aluzie la vremea de afara...mai bine plang ca am plecat, decat sa plang ca n-am plecat...
In compartiment eram singur si trenul mergea...zgomotul ritmic al rotilor pe sine era singurul ceas al acelei nopti, singura unitate de masura a timpului. Sting lumina si ma uit pe geam, se vedea luna afara inconjurata de nori firavi. Pomii de pe margine treceau prin fata geamului ca niste umbre negre, singurul semn vizibil ca ma apropiam de ceea ce asteptam de luni intregi. Peste toate aceste lucruri si peste sentimentele de singuratate, pluteste luna cu razele ei fermecate. Gandurile mele urcau lin pe aceste raze...oare cum vei arata, luna, tu, maine seara, stralucind deasupra crestelor?

Ajung in Brasov unde trebuia sa ma intalnesc cu colegul de tura. El nicaieri. Il sun, nu raspunde. In cele din urma suna telefonul. Era colegul...va ajunge in 5 minute, dar legea lui Murphy valabila pe munte dicteaza trenului sa plece...iar eram singur...hotaram sa ne vedem in Avrig, asa a fost hotararea luata de comun acord. Personalul, un fel de sicriu pe roti, cu geamurile si carcasa sparta, parca facuse razboiul si trecuse prin nu stiu cate atacuri aeriene...o sita avea mai putine gauri si in afara de asta sigurantele de otel ale franelor erau inlocuite cu coceni de porumb...

Ajung la Arpas, ma preia un autobuz care nu era departe de descrierea personalului. Trebuia sa ajung in Avrig, masina se umple incet incet cu oameni care fac naveta. Mai rau, cum eram noi inghesuiti interiorul autobuzului se umple de fum si de gaze de esapament caci avea o garnitura defecta motorul si tot interiorul fu cuprins de ideea ca "asa o fi fost si la Auschwitz"? Lumea tipa, dau drumul la frontala care se chinuia in zadar sa atinga cu raza capatul celalalt al autobuzului.

Cobor in cele din urma si aratam ca un peste scos de la afumat...ochii lacrimau dar nu de dorul muntelui... AM SCAPAT...asta era tot ce conta. Ma intalnesc cu colegul si pornim agale pe drumul cunoscut, 18 km... Imbucurator, comuna arata mult mai bine decat acum 6 ani... Ajungem in camp, era intuneric. Stam un pic sa prindem rasaritul. Desi nu era lumina, natura forfotea, se auzeau miscari in iarba si in copaci.

Apoi se lasa tacerea. O liniste absurda, parca toata suflarea astepta sa se intample ceva. Primele semne de voiosie si primele raze ale rasaritului. Oare asa e mereu cu 5 minute inainte de rasarit? Toata suflarea tace si asteapta?
Plecam mai departe. Soarele se inalta usor si iarba lucea de roua.

Ne ajung din urma 2 carute si oamenii primitori ne fac loc in ele pentru o bucata de drum. Ne lasa iar in drum caci se oprisera la ogorul lor. Ajungem la Ghiocelul, nimeni, nici nu avea cum la ora asta matinala. Ne asezam la o masa, pe ea era o sticla de vin rosu din acela scump, inca nedesfacuta, si 2 pahare. Ramasese de aseara de la petrecere, urmele dezastrului petrecaretilor se vedeau bine. Ramasese sticla asta si cele 2 pahare. Mancam repede ceva si plecam lasand sticla neatinsa si picaturile de roua prelingandu-se pe ea. Nu era a noastra si nici nu doream sa cadem in patima bautului...sa stiti ca a fost grea decizia asta!

Ne ia de pe drum cabaniera din Poiana Neamtului. Bem un ceai si plecam in sus spre cabana. Ne intalnim cu stapanul locului, pe care il apreciez mult de tot. Era cu "serpasii", magarii adica si aducea cele trebuincioase la cabana. Pe drum erau multe fructe si nu am rezistat tentatiei de a degusta bunatatile oferite cu atata dragoste. Podetul peste parau nu mai exista, fusese luat de viitura, dar traversarea apei nu prezenta probleme. Cainii care ne insoteau se harjoneau in apa. Minune mare si muntele asta...e asezat in panta dupa ce trecem de podul improvizat din niste nuiele urmeaza un urcus la inceput usor, apoi din ce in ce mai accentuat... Padurea era parca neschimbata, un pic inoita de pomii tineri, cunosteam majoritatea pomilor de pe marginea potecii. Imi zburau gandurile la o ciorba cu tarhon, specialitatea casei, fff...rareori mai gasesti asa mancare buna pe munte ca la Coana Mariana la cabana... Tragem de noi si ajungem la cabana. Putina lume, niste nemti. dupa saluturile de rigoare si bucuria revederii cu locurile si oamenii dragi mie, ma apuc sa mananc. Degustam fiecare lingura si ma bucuram nespus ca zeii Olimpuluinu aveau habar ce mancare buna imi capteaza mie atentia si mai ales ma bucuram cu nu puteau avea acces la ea! Oricum, pentru mancarea aia s-ar fi lasat cu paruiala intre ei, mine si magari...cam multi pentru bucatica mea s-ar fi batut daca ar fi stiut!

Apoi ma trantesc in iarba si stau la soare ca soparla, captand iar energie. Culcat asa, cu fata in jos, ascultam cum se furiseaza vantul printre firele de iarba. Un scartait al unei ganganii care isi facea loc spre inaltimi suna asa strident... Un vultur zbura in susul muntelui, pasul in iarba sfarsindu-si jocul si linistii-i cauti intelesul... Dupa siesta urmeaza la rand ispita oricarui muntoman: o oala plina cu afine. Cine ar putea rezista?

Usor, dar sigur, se lasa seara. Oare apusurile minunate de la Barcaciu vor veni iar in seara asta pentru mine? Se face ca in seara asta dorm singur la cort. Mai era cineva in poiana cabanei, tot singur cu cortul. Aranjez nervos lucrurile in cort, hotarat sa dorm. Cum stateam infofolit, ma gandeam la ziua de maine ce placeri ne-ar aduce. Liniste...apoi latrat de caine. Tresar. Cainii tineri latra spre padure. "Ursii din Bucegi"? Imposibil... Cainii tineri latrau spre ceva din padure, simtisera ca se misca padurea. Intru iar in cort sa dorm. Convins ca daca nu latra cainele batran, nu-i pericol. Astia tinerii latra la orice frunza. Nu trece mult timp si iar latra, iar tresar. Ii aud din cort ceva timp cum latra...latrau la ceva ce numai ei stiau. "Astia latra in eter, asa..." imi zic si ma intorc pe o parte. Dar nu pot dormi. Dau sa ies afara, aprind frontala a carei raza cade pe 2 ochi... care erau de caine, norocul meu. Scot izoprenul afara si stau intins pe el cu cerul deasupra capului. Era plin de stele, cum rar am vazut. Luna stralucea...liniste totala... Intru iar in cort si in sfarsit adorm. Dimineata plecam mai departe. "Drumul tunurilor" ne astepta, un drum frumos si plin de istorie totodata. Urcam pe platouas unde ni se deschide vederii un sfert din creasta muntelui. Descult ma plimbam prin iarba si pozam, pozam... Dau de urmele unei foste oi, de fapt ce ramasese din ea dupa un ospat lupesc. Semn ca trebuie sa ma grabesc daca nu vreau sa iau locul 1 cu poza la rubrica fauna...

Aici sus, e inca primavara, desi in vale domneste vara de ceva timp. Se formeaza mici lacuri inconjurate de omaturi, desferecate din ingheturi apar o multime de flori care se oglindesc in luciul apelor in calme ondulari, inaltand sperante... Se odihnesc si norii, vantul isi domoleste aripile si in aer plutesc ganganii cu aripi stravezii... In geana departarilor bat clipe de bucurie; primavara aduce pe aripile pasarelelor caldura si lumina daruind-o mugurilor care stau sa plesneasca. Infloreste parca si vazduhul, se desfac paclele...Au iesit buburuzele, bete de soare zboara aiurea...in inaltul cerului se inalta corbii glasuind tare, dand de stire intregii lumi ca e primavara... Norii trec agatandu-se de varfurile semete si lumina se frange in mii de curcubee...

Peste tot flori albastre, culoarea mea preferata la flori. Incepe vantul, nu tare, ci cat sa ne apere de arsita soarelui. Ajungem la refugiul Scara unde ne asteapta un caine latos si cu foarte mult bun simt. De asta mi-am dat seama in momentul cand m-am intors cu sticla plina de apa si el nu se atinsese de punga cu mancare uitata de mine langa rucsac. Asa ca ii fac un sandwich pe cinste si il invit la masa. Cat mancam noi acolo si stateam la taclale cu cainele, imi aduc aminte ca mai am mult de mers pana in Caltun. Plecam, cainele ne urmeaza o bucata de drum. Peisajul de pe drum ne arata ce forte geologice au dat nastere acestor munti. Cum o fi custura? Prima oara cand am trecut-o si mai ales intrarea imi dadea o senzatie de accident de avion. Aceeasi custura, marcajul insa nou-nout. Trec cu atentie caci nu-i de gluma cu ditamai rucsacul in spate. Am fost nevoit odata din ratiuni de siguranta sa il las cu cordelina in jos. Pe custura, la intrare, daca intinzi mainile crezi ca zbori... O multime de grote in custura, bune sa te fereasca de vant dar nu de ploaie...o trec...un corb isi croncanea singuratatea si plutea incet. Trec custura si exista acolo niste ingradituri pentru cort, vroiam sa punem cortul acolo, dar nu aveam apa. Hotararea de a merge la Caltun era mai tare ca oricand.Deja setea era destul de apriga. Ma uit in spate si vad in spate pe ultimile minute ale luminii zilei ceva care misca pe poteca...nici nu stiu cum m-am trezit pe Strunga Dracului. Era senin, foarte senin cerul, cum rar prinzi in Fagaras. Puteai merge fara frontala. Trebuia coborata Strunga Dracului. Pe la jumatea ei aprind frontala ca sa vad mai bine lanturile si pietrele de sub mine. Ajung jos si cotesc in dreapta spre Caltun. Aici era deja bezna. Cu frontala aprinsa mergeam si numai la apa imi era gandul. Coboram spre refugiu printre pietre si auzim un clipocit. Apa! Dar de unde, nu era nici un izvor, era numai zgomotul valurilor printre pietre. Cu gatul uscat si limba ca smirghelul deschid usa refugiului. Acolo erau niste nemti care ne facusera semn cu lanterna atinci cand o vazusera pe a noastra.

La inceput, aveam impresia ca sunt nemti, ii auzeam de afara inainte de a intra in refugiu. Atunci mi se paru ca sunt englezi. ii intreb de apa cu o combinatie de engleza/germana "ein little watter, please". saracul neamt, intelege "1 Liter Wasser" si imi pune in brate o sticla de 1 litri plina ochi, cu rugamintea sa o desert in sticla mea si sa nu beau dintr-a lui. Tinea la chestia asta. Ce teroare...muream de sete si ma uitam cum strecor apa in sticla mea! Gata, duc sticla la gura si apa dispare instantaneu si neamtul ramane cu gura cascata parandu-i rau ca ma rugase sa pun apa in sticla mea. Mancam ceva apoi la somn. Patul din stanga sus la perete era pt mine. Inghesuit , era prima senzatie aiurea....numai in sicriu cred ca e asa. Dau sa ma scol, lovesc cu capul in tavan, dau sa ies, era colegul meu si dormea tun! Adorm nervos. Dimineata ies afara si o capra pastea langa refugiu. Poze...

Ma opresc langa lacul glaciar. Nalucile si ielele de aburi ale noptii se mistuiau inspre creste...

E lacul somnoros de dimineata,
Un abur il invaluie usor -
Inconjurat pe maluri de verdeata
Respira-incet, calm si odihnitor.

Ar mai dormi, dar razele de soare
Il cauta vestindu-i o noua zi;
Iar lacul, de la luciu la izvoare
Cunoaste semnul spre a se trezi...

Apoi mancam si impreuna cu nemtii pornim spre Balea. Cum necum, eu eram fumator si colegul nefumator, la fel si nemtii, unul fumator altul nu. Se fac repede bisericutele...nefumatorii merg in fata cu mult...dar o fi un Dumnezeu...ca nefumatorii se grabesc si tendoanele colegului meu cedeaza la fel si genunchiul neamtului care avea o umflatura provocata de o coliziune cu stanca. Hotaram sa coboram la Balea, sa asteptam a doua zi sa vedem ce se intampla cu tendoanele. Piese de schimb nu erau ...

Amiaza ne gaseste in drum spre casa. Vaile se scurg in campii, iar noi urmam poteca printre case razlete. Arareori zboara cate o pasare printre tufisurile de pe marginea potecii scaldate in soare. Este o liniste si o pace tulburata numai de pasii nostri. Se aude in spatele nostru sunetul dogit al unei carute care se apropie. Unul din cai va fi avand un clopot la gat, ii deslusesc clinchetul raspandind ecouri molcome prin preajma. Vara, cu navala zadufurilor sale, pogora o poteca insorita...ea stapanea peste toate, purtand in linistea ei amintirile unor intamplari care au fost...si care au sa mai fie...

Pe carari de iarna

Muntele. Tin minte ca l-am vazut prima oara din tren, in drum spre verisorii mei. Scaldat in lumina soarelui, ma chema. Il priveam fascinat, nu mai auzeam nimic, nu mai intelegeam nimic din ce se vorbea in jurul meu. Sufletelul meu de copil zbura aidoma unui vultur deasupra crestelor, pe alocuri inalbite. Nu intelegeam mare lucru din ce mi se intampla, erau niste sentimente amestecate...Eram fericit. Plecasem de acasa, lasasem tot ce era monoton in urma mea. Gradinita, prietenii, totul. Era cald si campia prin care trecea trenul mi se parea nesfarsita, vesnic acelasi lucru, incepusera sa-mi oboseasca ochii si sufletul. Totul era lin, monoton, sufletul meu tanjea dupa ceva ce nu parea sa vina. Oare ce trebuia sa vina, nici eu nu stiam, dar asteptam...

Apoi i-am vazut de departe cum se apropiau. Oare era totul ca o iluzie, o amagire?

Nu, ei se apropiau, erau reali, sufletul si ochii doreau acest obstacol, nu erau amagire! Simteam cum trenul gafaie, ii vedeam cum rasar si cresc necontenit, inalti, tot mai inalti si eu radiam de fericire...Nu as putea descrie in cuvinte si nici nu vreau!

Plecasem de acasa...de fapt nici nu stiam atunci ca nu plecasem ci ma intorceam acasa. Muntele imi zambea si eu ii raspundeam la fel. Taceam eu, tacea si el. Cand inchideam ochii, il vedeam cu ochii mintii...il iubeam, ce stiam eu de iubirea muntelui atunci? Era un sentiment de copil, unul senin, simplu, nevinovat, neconditionat. Trenul mergea si eu ma intrebam incotro merg, de ce ma indepartez de el...atunci imi stergeam prima lacrima din dragoste. Eram copil. Putin mai tarziu, pasii imi rasunau in catedrala padurii, totul mi se parea imens, la fel de imens ca bucuria mea. Eram in mijlocul a ceea ce doream demult, il vedeam cu ochii mintii, il visam noapte de noapte. Acum eram aici!

Fericit! Nu ma mai saturam sa ma uit in jur, sa ascult pasarelele, jocul luminii ma fascina...Parca lipsisem o multime de timp, dar nimic nu se schimbase in timpul acesta in care lipsisem, eram sigur, desi eram pentru prima oara acolo. Vedeam lucruri pe care in visul meu le mai vazusem candva, erau...nu as putea sa gasesc un cuvant care ar putea descrie aceste sentimente de copil, orice cuvant ar fi prea simplu si prea sarac. Iubeam.

Urcam incet, poteca imi fura din cand in cand atentia, doream sa ajung acolo sus sa vad ceea ce vazusem in vis, nici macar nu mai era greu, caci poteca isi pierduse rolul de obstacol si devenise mai mult un sprijin pentru piciorul care urca necontenit spre culmile muntilor cufundati in lumina rosietica a inserarii. Inca putin si-mi realizez visul...ajung sus...ah ce priveliste...era...ce cuvant ar putea descrie?

Eram acasa... nu stiam atunci asta. Era un sentiment coplesitor, nu se auzea nimic...ba da...parca auzeam ceva, din prea multa liniste, un fior necunoscut dat de maretia locului si de frumusete coplesitoare. Iubeam acel ceva, acel fior necunoscut pe care ma temeam sa nu il pierd...Iubeam...

Pasii ma poarta pe poteci...beam un ceai in fata cabanei si ma uitam la munte. Il iubeam. Oare ce ar insemna dragostea? Muntele este o dragoste. Unica dragoste. Muntele este ca un intelept batran, te copleseste...te face sa te simti cand mic, nespus de mic, cand mare, foarte mare, stapanindu-l cu putere. Pe munte am plans, am ras...iubirea care nu te risipeste ca sa te adune din risipiri nu poate fi iubire...
Asta pana intr-o zi cand am spus ceva despre un peisaj...am spus un cuvant care sa-l descrie. Suna atat de strident si era atat de banal incat mi se facuse scarba. Imi dadusem seama ca nu mai eram copil si ma durea. Ma durea lipsa acelui fior necunoscut pe care-l avusesem candva. Imi dadusem seama ca tot ce invatasem despre tehnici, echipament, cultura muntelui nu imi alinau durerea provocata de lipsa acelui sentiment. Nu mai era ca inainte...spuneam "frumos, super, minunat", niste cuvinte atat de banale si de seci, inchideam acel sentiment intr-un invelis artificial si nu-l lasam sa-mi inunde sufletul...uitasem sa fiu copil, un copil care inca nu vorbeste dar care ar vrea sa spuna ceva...da...acel sentiment pur, copilaresc, nevinovat pe care il ai atunci cand nu poti spune ceea ce gandesti dar il simti cu atat mai tare.

Da, uitasem sa mai fiu copil...

Anii trec rapid si noaptea ma prinde iar in cabana. Ah,ce noapte ! O noapte a noptilor adanci, fara scaparat de luceafar. Maine o sa tulbur somnul animalelor cu bocancii mei grei o sa urmez iar poteca indelung visata... poteca padurii, atat de draga inimii mele...care era atunci cufundata intr-o nesfarsita melancolie, melancolie pe care, stiu, o vor tulbura curand semnele primaverii.
Cine a urcat odata o poteca nu poate uita impresiile adanci. Poteca, cu cat urci mai mult, pierde rolul de obstacol si devine cu timpul un punct de sprijin pt piciorul care urca nestingherit spre varf, unde visurile si incantarea ajung la apogeu. Aici sus simti ca totul e numai pentru tine, toata frumusetea. Acum urc prin pulberea alba si ascult numai zgomotul bocancilor in zapada inghetata. Zapada. Zapada este...da, s-ar putea scrie o multime de carti cu stiinta pura despre ea. Nimic nu este mai alb decat zapada pt ca vine din inaltul cerului ca o lumina cristalizata. O minune, da, care se naste din cele mai elementare puteri: umezeala si frigul.
Da, era frig si din cauza lui liniste. Nimeni si nimic nu incerca sa scoata vreun sunet ca sa tulbure aceasta liniste amenintatoare. Liniste si frig,o pustietate alba si o neclintire inghetata iar gandurile mele zburau incotro vroiau...Tacerile adanci intrebau si nimeni nu le raspundea. Eram singur ca sa aud, sa simt, sa inteleg totul...Aceste sentimente nu pot fi descrise in cuvinte asa cum se cuvine si mai ales nimeni nu poate sa le inteleaga sensul si talcul numai din inchipuiri...

Asupra firii inlemnite se revarsa naluciri si plasmuiri; slavile, goale de orice aripa -cine sa-si mai ia zborul? - coborau asupra pamantului ca o sarutare rece. Urcam incet...peste varfurile brazilor imbatraniti parca de promoroaca, ceata lenesa abia isi tara fuioarele incalcite ca si gandurile unui chefliu in dimineata de dupa petrecere....Pe drumul inzapezit si neumblat, straduinta omului parea nefireasca la fel cum nefireasca plutea linistea grea si nemarginita deasupra vaii. De sub nametii grosi, , cetina tanara a puilor de molid si de brad incerca sa scape catre vazduh de sub povara alba, dar fara prea mare izbanda, caci iarna adancise napraznic verdele padurii dedesubtul zapezii... Neclintita, golita de splendori si imbracata in dureri, padurea era acolo, inaltand nadejdi, fiecare copac inaltandu-se aidoma unor asteptari, a unei impotriviri... Parca si pasii omului, chinuiti de nestatornicia zapezii, rabdau cazna unei ierni grele...liniste si ceata, pustietate alba si neclintire inghetata, locuri neumblate asemenea unui suflet fara ganduri alunecand spre nicaieri... Locul pare gol, dar nu-i...il umple omul cu gandurile lui...
Ceata deasa urca de jos...se vede ca dracii din vale pusesera pe foc cazanul cu smoala, asa abur iesea!

Toate gandurile imi fusesera intrerupte tocmai cand mi se parea ca le-am deslusit misterul. Urme pe zapada. Doi vanatori in goana, apoi un valmasag de urme in zapada ravasita; tinand urmele am dat iar de o incalceala de urme si zapada era stropita cu picaturi rosii ca si cand ar fi imprastiate de un zugrav nepriceput...iar mai incolo...era mai mult...resturi si sange, frica si foame, moarte si viata...simboluri de demult ale existentei si ale supravietuirii.

Liniste scufundata in inima unei paduri iar deasupra pare ca se limpezesc norii.